Potopul de scenarii și conspirații revărsat în comentariul politic din perioada campaniei a devenit de nestăvilit. Blaturi, nu se mai știe cine cu cine, povești de alcov și, în premieră, trame cu agenți sub acoperire. Principalele atribuții prezidențiale – politica externă, apărarea, rolul în independența justiției – nu sunt, lucru de mirare, suficient de atractive pentru a genera dezbateri pe direcțiile majore ale României. Poate nu ”fac rating”, poate jurnaliștii nu înțeleg miza. Nu știu. În schimb, se discută vrute și nevrute. Desigur, sunt și excepții în mass media. Altminteri, agenda publică rămîne confiscată de minoratul taclalei opărite, preponderent negativă. Se știe că participarea în alegeri scade proporțional cu urîțenia campaniei, iar acest lucru nu e fără schepsis.
Pentru a preveni o confuzie, comună în unele cercuri, e bine de amintit: cînd ai alegeri în două tururi, este imposibil, dacă nu se ițește vreun Mesia politic, ca turul I să dea cîștigătorul. Constituția spune clar: ”candidatul care a întrunit, în primul tur de scrutin, majoritatea de voturi ale alegătorilor înscrişi în listele electorale” este cîștigător, adică o majoritate de nouă milioane de voturi din cele 18 milioane cu drept de vot. Așadar, e exclus ca un candidat să plece direct la Palatul Cotroceni după prima runda.
Scenariile electorale, abundente în ultima vreme, au în vedere însă chestiuni mai alambicate. Aici intră în scenă celebra distincție între votul sincer, cel util și votul strategic. Termenii, cel mai des, sunt folosiți neglijent. Votul sincer înseamnă că exprimi prima opțiune, să zicem X, dintr-o ierarhie mai extinsă de candidați (X, Y, Z, W), indiferent de șansele candidaților.
Votul util înseamnă că alegătorul ține ca votul să ajungă la un candidat ”cu șanse”, să nu fie irosit, ci să poarte o anume utilitate. El e strîns legat de votul strategic, anume decizia de a abandona candidatul preferat, care are șanse mici, pentru a doua opțiune, mai bine cotată. Definiția votului strategic apare prima dată la Anthony Downs, un autor canonic al științei politice. Problematizarea votului util a fost asociată, în mod clasic, sistemului cu majoritate într-un singur tur. Cu precădere în alegerile cu un singur tur se practică această strategie. În Marea Britanie, de pildă, sistemul electoral selectează cîștigătorul prin ”pluralitate”, respectiv cel mai mare număr de voturi, fără nici o altă condiție. Regula obligă alegătorii să renunțe la opțiuni cotate slab, pentru că astfel se ”irosește” votul. Aici votul strategic e la el acasă.
Scăderile multor analize politice își au originea în această confuzie, anume de a susține imperativ ”votul util” în prima rundă cînd ai reguli electorale cu două tururi. Doar astfel se explică puzderia de scenarii savante, deconstrucții ale opțiunilor electorale, analize și planificare electorală, strategii de a dejuca intrigi închipuite. Opțiunile din prima rundă nu schimbă șansele și rezultatele primilor doi calificați în runda a doua. Nimic din exprimarea sinceră a opțiunilor în prima rundă nu are un impact controlabil sau semnificativ asupra rundei a doua.
Astfel, articolul dlui Andrei Pleșu asumă că ”singurul criteriu raţional al unui vot util este potenţialul lui efect” anti-candidatul Z și că ”din sondaje, rezultă că acest potenţial îi revine” unui candidat aflat actualmente pe locul doi. S-ar înțelege că un procent mai bun pentru un candidat W încă din primul tur ar avea darul să asigure șanse de victorie mai mari în al doilea tur pentru W. Profilul alegătorului de dreapta este însă configurat astfel încît candidatul Z este deja ultimul în preferințe. În runda a doua alegătorii vor rămîne în fața unei alegeri simple, binare, fără riscul ca ultima preferință a electoratului de dreapta să fie votată. Respectiv este exclus ca o persoană care preferă pe Y (candidat de dreapta) lui W (candidat de dreapta) și pe W lui Z (candidat de stînga) să aleagă în turul doi Z și este improbabil să se abțină de la vot.
De asemenea, cred că argumentele dlui Andrei Cornea, în articolul Coaliția Anti-Iohannis I și II nu sunt constrîngătoare, respectiv că sinceritatea opțiunii în prima rundă va fi urmată de o demobilizare semnificativă pentru runda doi. Electoratul de dreapta ierarhizează candidați fără a avea profilul de alegere ”Ori X, ori nimeni”. Această asumpție nu este nici realistă, nici măgulitoare pentru electoratul de dreapta.
Paradoxul românesc al comentariului politic nu se oprește la a dezvolta narațiuni complicate pentru un sistem electoral aproape imun la votul strategic. Există și a doua parte a argumentului. Anume că doar în democrațiile consolidate alegătorii sunt receptivi la ideea votului strategic. Dacă în Franța votul strategic este estimat în cursa prezidențială la 1,5% (sursa aici), cît de sofisticat este alegătorul român în raport cu cel francez? A recuperat democrația românească distanța față de modelul francez sau ne despart ani-lumină?
Alegerile în două tururi, împrumutate din sistemul francez, apar creditate cu două avantaje: elimină candidații anti-sistem și conferă legitimitate cîștigătorului din turul doi. Pînă acum, și în Franța, și la noi, regula a funcționat. Democrația a scăpat de lunatici.
Dar regula celor două runde mai oferă un avantaj, prin votul sincer în prima rundă: anume, cel de a ”trezi” piața politică, mai ales cînd e imobilă și închisă, de a oferi alegătorilor mijloacele de a semnaliza cine merită să continue și cine nu. Votul sincer spune mai multe decît votul de protest. Votul anulat, la fel, votul alb sau absenteismul, echivalează cu un ”huo!” indeterminat, pe cînd sinceritatea în prima rundă transmite speranța că inovarea politică nu este înăbușită, că nu a fost sugrumată de apatia cetățeanului și disprețul politicianului. (O versiune a acestui text a apărut pe platforma Contributors.ro).
